Prof.înv.primar, COMAN MARIA

 Motivația reprezintă un proces psihic important pentru că ea impulsionează, declanșează acțiunea, iar acțiunea prin intermediul conexiunii inverse influențează însăși baza motivațională și dinamica ei.

Motivația este o sursă de activitate și de aceea este considerată ”motorul personalității”. Acest proces psihic are rol deosebit de important în activitatea de învățare a elevului și în consecință în formarea personalității acestuia.

Motivația învățării se subsumează sensului general al conceptului de motivație și se referă la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștinte, la formarea unor priceperi și deprinderi.

Motivația energizează și facilitează procesul de învațare prin intensificarea efortului și concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru activitatea de învățare. Formarea atitudinii faţă de învăţătură la elevi nu depinde ,însă, numai de condiţiile externe, ci în aceeaşi măsură, de particularităţile psiho-fiziologice ale diferitelor perioade de vârstă, cât şi de trăsăturile individuale ale fiecărui elev ( intelectuale, afective, motivaţionale, temperamentale, caracteriale etc.). toate acestea constituie sistemul condiţiilor interne ale personalităţii elevului care îi permit un mod specific, individualizat de acţiune şi adaptare la solicitările şi cerinţele condiţiilor externe, ce nu trebuie să depăşească însă anumite limite.

Dinamica înregistrată de planurile de învăţământ şi programele şcolare determinată de necesitatea modernizării conţinutului cunoştinţelor predate elevilor ţine, totuşi , prea puţin seamă de posibilităţile celor care învaţă. Creşterea volumului informaţional a dus mai ales la încărcarea planurilor de învăţământ , a programelor şi manualelor şcolare, ceea ce a complicat şi a îngreunat procesul de învăţare pentru elevi.

Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte elevilor scopul învăţării, domeniile de aplicare a cunoştinţelor, să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia şi să folosim metode activ-participative.

Exigenţa ridicată, recompensele şi activităţile extraşcolare sporesc motivaţia. Atât pentru cei care se află la catedră, pentru părinţi sau pentru experţii în domeniul ştiinţelor educaţiei, motivaţia este cheia succesului în învăţare. De la Piaget la Gardner, teoreticienii mecanismelor învăţării au subliniat faptul că motivaţia este fundamentul pe care se construieşte succesul educaţional. Implicit, se poate afirma că lipsa motivaţiei pentru învăţare poate să conducă nu numai la performanţe şcolare scăzute, ci şi la alte acumulări negative care pot sta la baza unor abateri sau devianţe comportamentale, devianţe care, spuneam mai devreme, încadrează şcoala la capitolul -Aşa nu!-.

Motivaţia pentru învăţare a elevilor trebuie stimulată, orientată, întreţinută, iar cadrul didactic joacă, alături de părinţi, un rol de prim rang în această întreprindere. Astfel, este esenţial ca educatorii (în sens generic) să fie convinşi că este nevoie de intervenţia lor pedagogică şi că deficitul de motivaţie poate să fie influenţat pozitiv în spaţiul şcolar.

Problema motivaţiei umane nu trebuie înţeleasă într-un mod simplu, mecanicist. Nu există un comutator magic al motivaţiei, care să determine oamenii să dorească să înveţe, să lucreze mai mult, să acţioneze într-o manieră mai responsabilă. Facilitarea şi nu controlul ar trebui să ne ghideze ideile, când încercăm să schimbăm anumite comportamente în şcoală. Chiar când o persoană este într-o poziţie de autoritate, cum este profesorul, eforturile de a motiva elevii într-o anumită direcţie vor avea un succes mai semnificativ dacă relaţia profesor–elev este considerată una de colaborare între persoane ce pot sau nu să împărtăşească aceleaşi sentimente, expectanţe şi scopuri.

Altfel, intervenţiile motivaţionale ce nu respectă scopurile, emoţiile şi convingerile unei persoane legate de o anumită situaţie pot produce efecte pe termen scurt, dar pe o perioadă mai mare de timp aceste intervenţii pot să eşueze. Motivaţia trebuie pusă în slujba obţinerii unor performanţe înalte.

Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Din perspectiva diferitelor forme ale activităţii umane (joc, învăţare, muncă, creaţie) ceea ce interesează este valoarea motivaţiei şi eficienţa ei propulsivă. În acest context, problema relaţiei dintre motivaţie şi performanţă are nu doar o importanţă teoretică, ci şi una practică.

Cercetările psihologice au arătat că în sarcinile simple (repetive, rutiniere, cu comportamente automatizate) pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei. În sarcinile complexe însă creşterea intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creşterea performanţei după care aceasta din urmă scade. Se întâmplă aşa deoarece în sarcinile simple existând unul, maximum două răspunsuri corecte diferenţierea lor se face cu uşurinţă, nefiind influenţată negativ de creşterea impulsului motivaţional.

În sarcinile complexe, prezenţa mai multor alternative de acţiune îngreunează acţiunea impulsului motivaţional, intensitatea în creştere a acestuia fiind nefavorabilă discriminării, discernământului şi evaluărilor critice. Eficienţa activităţii depinde şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii cu care se confruntă individul. Cu cât între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o mai mare corespondenţă şi adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată.

În acest context, în psihologie a apărut ideea optimului motivaţional, adică a unei intensităţi optime a motivaţiei care să permită obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate.

BIBLIOGRAFIE:

Cosmovici, Andrei şi Iacob, Luminiţa – Psihologie şcolară – Editura Polirom, Iaşi, 1999;

Kulcsar, Tiberiu – Factorii psihologici ai reuşitei şcolare – E.D.P., Bucureşti, 1978;

Neacşu, I. (1978), Motivaţie şi învăţare, E.D.P., Bucureşti Stoica, Marin – Pedagogie şi psihologie – Editura Gheorghe Alexandru, 2001;

Vintilescu, Doina – Motivaţia învăţării şcolare – Editura Facla, 1977.